Sesiunea de comunicări a Școlii Doctorale de Istorie, Universitatea din București
Mai 2015
La finele conflictului militar defășurat în teritoriul Dalmației între anii 1537 – 1540, Republica Venețiană și Imperiul Otoman încep negocierile pentru trasarea liniei de graniță între provinciile învecinate în vestul Peninsulei Balcanice. Deși ambele părți negociatoare par să își dorească menținerea păcii și stabilirea unei bune vecinătăți, tratativele pentru graniță par să ajungă doar la soluții relative: în teritoriul Zadarului, Veneția oferă avantaje atractive unui semnificativ număr de morlaci deveniți supuși ai Serenissimei și colonizați în acea regiune, în timp ce în regiunea Trogir-ului se recurge la semnarea unor contracte de închiriere de pământuri astfel încât morlacii se văd în situația de a răspunde în fața a doi stăpâni. Altfel stau însă lucrurile în cazul Šibenik-ului. În teritoriul acestui oraș, și așa redus de ofensiva otomană, un număr de 33 de sate sunt ocupate de morlaci supuși turci. Fiind vorba despre sate ce fac parte din jurisdicția venețiană a Dalmației, efortul oficialilor locali este orientat înspre negocierile cu otomanii pentru eliberarea acestor sate și alungarea morlacilor, sau găsirea unei soluții de compromis cum s-a întâmplat în cazul Trogir-ului. Pentru o perioadă de aproximativ 30 de ani, numărul mare de documente care menționează această problemă evidențiază o serie de tertipuri mai mult sau mai puțin diplomatice prin care fie partea otomană fie cea venețiană se folosește de prezența morlacă pentru a-și confirma stăpânirea asupra teritoriului celor 33 de sate. Până în ajunul războiului Ciprului (1570 – 1571) când graniţa din Dalmaţia suferă noi modificări, negocierile dintre veneţieni şi otomani nu rezolvă diferendul privind mutarea morlacilor. Cert rămâne faptul că morlacii locuiesc acele sate, fie și periodic datorită stilului lor de viață pastoral, semi-nomad, oferindu-ne prilejul de afla multe aspecte legate atât de specificul acestui grup cât și de rolul pe care îl joacă în regiune.
